ALEODOR ÎMPĂRAT de Petre Ispirescu

          A fost odată un împărat. El ajunsese la cărunteţe, şi nu se învrednicise a avea şi el măcar un copil. Se topea d-a-n picioarele, bietul împărat, să aibă şi el, ca toţi oamenii, măcar o stârpitură de fecior, dară în deşert.
          Când, tocmai, la vreme de bătrâneţe, iată că se îndură norocul şi cu dânsul şi dobândi un drag de copilaş, de să-l vezi şi să nu-l mai uiţi. Împăratul îi puse numele Aleodor. Când fu a-l boteza, împăratul adună Răsărit şi Apus, Miazăzi şi Miazănoapte, ca să se veselească de veselia lui. Trei zile şi trei nopţi ţinură petrecerile şi se chefuiră şi se bucurară, de o ţinură minte cât trăiră. Continue reading

POVESTEA PORCULUI de Ion Creangă

          Cică erau odată o babă şi un moşneag: moşneagul de-o sută de ani, şi baba de nouăzeci; şi amândoi bătrânii aceştia erau albi ca iarna şi posomorâţi ca vremea cea rea din pricină că nu aveau copii. Şi, Doamne! tare mai erau doriţi să aibă măcar unul, căci, cât era ziulica şi noaptea de mare, şedeau singurei ca cucul şi le ţiuiau urechile, de urât ce le era. Continue reading

ÎNȘIR-TE MĂRGĂRITARI de Petre Ispirescu

          A fost odată ca niciodată; că de n-ar fi, nu s-ar mai povesti; de când făcea plopşorul pere şi răchita micşunele; de când se băteau urşii în coade; de când se luau de gât lupii cu mieii de se sărutau, înfrăţindu-se; de când se potcovea puricele la un picior cu nouăzeci şi nouă de oca de fier şi s-arunca în slava cerului de ne aducea poveşti; De când se scria musca pe părete, mai mincinos cine nu crede.
          A fost odată un fecior de boier mare, şi după ce cutreierase ţările, răzbătând prin toate unghiurile, se întorcea la moşia sa. Continue reading

SOACRA CU TREI NURORI de Ion Creanga

          Era o dată o babă, care avea trei feciori nalţi ca nişte brazi şi tari de virtute, dar slabi de minte. O răzeşie destul de mare, casa bătrînească cu toată pojijia ei, o vie cu livadă frumoasă, vite şi multe păseri alcătuiau gospodăria babei. Pe lîngă acestea mai avea strînse şi părăluţe albe pentru zile negre; căci lega paraua cu zece noduri şi tremura după ban.
          Pentru a nu răzleţi feciorii de pe lîngă sine, mai dură încă două case alăture, una la dreapta şi alta de-a stînga celei bătrîneşti. Dar tot atunci luă hotărîre nestrămutată a ţine feciorii şi viitoarele nurori pe lîngă sine – în casa bătrînească – şi a nu orîndui nimic pentru împărţeală pănă aproape de moartea sa. Aşa făcu; şi-i rîdea inima babei de bucurie cînd gîndea numai cît de fericită are să fie, ajutată de feciori şi mîngăiată de viitoarele nurori. Ba de multe ori zicea în sine: “Voiu privighea nurorile, le-oiu pune la lucru, le-oiu struni şi nu le-oiu lasa nici pas a ieşi din casă, în lipsa feciorilor mei. Soacră-mea – fie-i ţărna uşoară! – aşa a făcut cu mine. Şi barbatu-meu – Dumnezeu să mi-l ierte! – nu s-a putut plînge că l-am înşelat, sau i-am risipit casa;… deşi cîteodată erau bănuiele… şi ma probozea… dar acum s-au trecut toate!” Continue reading

OMUL DE PIATRA de Nicolae Filimon

A fost odată un împărat şi o împărăteasă, amîndoi tineri şi frumoşi, dar nu făceau copii.

Într-o zi, veni la împăratul un arap buzat şi-i zise:

— Să trăieşti, luminate împărate! Am, auzit că împărăteasa nu face copii şi am adus buruieni pe care, cum le-o bea, rămîne grea.

Împăratul luă buruienile de la arap şi porunci să-i dea cal împărătesc şi un rînd de haine de aur ce-ţi lua vederile de frumuseţe, apoi chemă pe împărăteasa şi-i dete buruienile să le fiarbă şi să le bea. Împărăteasa chemă pe bucătăreasă şi-i dete buruienile să le fiarbă, fără să-i spuie de ce treabă sunt. Bucătăreasa, neştiind puterea lor, gustă dintr-însele şi apoi le duse împărătesei să le bea. Nu trecu mult timp la mijloc şi rămase grea împărăteasa şi bucătăreasa. Iar cînd veni vremea, născură amîndouă cîte un coconaş mai frumos decît tot ce este frumos pe lumea aceasta, şi le puse nume unuia Dafin şi altuia Afin.
Continue reading

DEPARTE, DEPARTE de Barbu Stefanescu-Delavrancea

Departe, departe, era odată un palat de marmură lângă un lac adânc, limpede şi liniştit; şi în lac tremura răsturnat palatul şi grădina lui cu naramzi şi portocali. Şi nici o lebădă nu se lăsa pe lac, nici o privighetoare nu cânta în portocali. Nimic nu se auzea în curte, nimic în palat. Uşile nu se deschideau. Porţile curţii, totdeauna încuiate. Vântul nu bătea pe-aici, oprit de cine ştie cine, departe de aceste locuri în veşnică odihnă.

Numai, hei, uneori, la miez de noapte, s-auzea pocnind în porţile de ştejar. Porţile se deschideau ţipând, ca şi cum ar fi fost vii şi le-ar fi bătut cineva. Continue reading

POVESTE de Barbu Stefanescu-Delavrancea

O, poveşti, poveşti… lumea toată este o poveste, căci ce-a fost odată ca niciodată o fi fost ca şi astăzi, şi ce este astăzi va fi odată ca niciodată. Câte focuri, câte lumânări şi câte văpaiţe n-ai ars, poveste, şi toate s-au stins, şi multe se vor aprinde ca să se stingă iarăşi, numai tu, poveste, nu te vei stinge decât cu cel din urmă om… şi numai ăla va şti bine că lumea asta a fost o lungă şi aceeaşi poveste.

A fost odată un împărat. Împăratul avea o nevastă. Amândoi aveau o fată. Împărăteasa îşi iubea fata ca luminile ochilor, dar împăratul se prăpădea după ea. Continue reading

DOI FETI CU STEA IN FRUNTE de Ioan Slavici

A fost ce-a fost; dacă n-ar fi fost, nici nu s-ar povesti. A fost odată un împărat. Împăratul acesta stăpânea o lume întreagă, şi în lumea asta era un păcurar bătrân şi o păcurăriţă, care aveau trei fete: Ana, Stana şi Lăptiţa.

Ana, cea mai în vârstă dintre surori, era frumoasă, încât oile înce- tau a paşte când o zăreau în mijlocul lor; Stana, cea mijlocie, era frumoasă, încât lupii păzeau turma când o vedeau pe dânsa stăpână; iară Lăptiţa, cea mai tânără soră, albă ca spuma laptelui şi cu păr moale ca lâna mieluşeilor, era frumoasă — mai frumoasă decât surorile sale împreună — frumoasă cum numai dânsa era. Continue reading

FATA BABEI SI FATA MOSNEAGULUI de Ion Creanga

Erau odată un moşneag şi-o babă; şi moşneagul avea o fată, şi baba iar o fată. Fata babei era slută, leneşă, ţâfnoasă şi rea la inimă; dar, pentru că era fata mamei, se alinta cum s-alintă cioara-n laţ, lăsând tot greul pe fata moşneagului. Fata moşneagului însă era frumoasă, harnică, ascultătoare şi bună la inimă. Dumnezeu o împodobise cu toate darurile cele bune şi frumoase. Dar această fată bună era horopsită şi de sora cea de scoarţă, şi de mama cea vitregă; noroc de la Dumnezeu că era o fată robace şi răbdătoare; căci altfel ar fi fost vai ş-amar de pielea ei. Continue reading

IVAN TURBINCA de Ion Creanga

Era odată un rus, pe care îl chema Ivan. Şi rusul acela din copilărie se trezise în oaste. Şi slujind el câteva soroace de-a rândul, acuma era bătrân. Şi mai-marii lui, văzându-l că şi-a făcut datoria de ostaş, l-au slobozit din oaste, cu arme cu tot, să se ducă unde-a vrea, dându-i şi două carboave de cheltuială.

Ivan atunci mulţumi mai-marilor săi şi apoi, luându-şi rămas bun de la tovarăşii lui de oaste, cu care mai trase câte-o duşcă, două de rachiu, porneşte la drum cântând. Continue reading

FAT-FRUMOS DIN LACRIMA de Mihai Eminescu

În vremea veche, pe când oamenii, cum sunt ei azi, nu erau decât în germenii viitorului, pe când Dumnezeu călca încă cu picioarele sale sfinte pietroasele pustii ale pământului, — în vremea veche trăia un împărat întunecat şi gânditor ca miază-noaptea şi avea o împărăteasă tânără şi zâmbitoare ca miezul luminos al zilei.

Cincizeci de ani de când împăratul purta război c-un vecin al lui. Murise vecinul şi lăsase de moştenire fiilor şi nepoţilor ura şi vrajba de sânge. Cincizeci de ani, şi numai împăratul trăia singur, ca un leu îmbătrânit, slăbit de lupte şi suferinţe — împărat, ce-n viaţa lui nu râsese niciodată, care nu zâmbea nici la cântecul nevinovat al copilului, nici la surâsul plin de amor al soţiei lui tinere, nici la poveştile bătrâne şi glumeţe a ostaşilor înălbiţi în bătălie şi nevoi. Se simţea slab, se simţea murind şi n-avea cui să lese moştenirea urii lui. Trist se scula din patul împărătesc, de lângă împărăteasa tânără — pat aurit, însă pustiu şi nebinecuvântat, — trist mergea la război cu inima neîmblânzită, — şi împărăteasa sa, rămasă singură, plângea cu lacrimi de văduvie singurătatea ei. Părul ei cel galben ca aurul cel mai frumos cădea pe sânii ei albi şi rotunzi, — şi din ochii ei albaştri şi mari curgeau şiroaie de mărgăritare apoase pe o faţă mai albă ca argintul crinului. Lungi cearcăne vinete se trăgeau împrejurul ochilor, şi vine albastre se trăgeau pe faţa ei albă ca o marmură vie. Continue reading